Eu sunt mama batausului.

Ne-a venit pe adresa de mail a blogului urmatoarea ..lectie, sa-i spunem.

Inainte de a o citi, as vrea sa stii ca ZuZa mea este exact la polul opus, adica este cea care o incaseaza, rar ce-i drept, dar nu riposteaza. Se supara, ii trece, revine la prietenie. Eu n-am reactionat niciodata catre copiii care au tras-o de haine, au imbrancit-o sau muscat-o. Si nici catre parintii lor. Dar asta nu inseamna ca nu m-a mahnit, sau suparat si ingrijorat. Insa mult mai tare m-au durut etichetele puse ZuZei. Pentru ca ea nu vorbeste la fel de mult si clar ca altii de varsta ei a fost catalogata si de cei mici si de cei mari drept inapoiata, retardata, dusa pe alta planeta, chiar autista. Dar despre asta poate ma adun sa vorbesc in alta postare, acum ca mama batausului mi-a dat curaj.

Aici mama batausului.

Lasa-ma sa iti spun cate ceva.

Fiind in colectivitate de cand abia mergea, mi-am luat copilul de la cresa cu toata fata plina de sange, cu zgarieturi pe maini, nasul spart, de am ajuns direct la spital, cu buza sparta, apoi la gradinita muscat, vanat pe toate partile, plans, impins...  Am schimbat gradinita. Am ales Waldorf. Am crezut in tot ce promitea acest sistem de educatie alternativa. S-a gasit intr-o grupa de 35 de copii unde educatoarea nu ii aude pe toti, jumatate de an nu a stiut numele tuturor din grupa. 34 de colegi noi din 34 de familii, din diferite medii, cu diferite modele in viata, diferite abordari ale educatiei. A fost lovit, batut, impins, jignit verbal pe mai multe teme, si da, a ajuns sa bata si el sa se apere, apoi a devenit prieten cu cei care bateau si erau batausii grupei.

Noi, parintii copiilor care bateau eram priviti urat de parintii celorlalti copii, si chiar mi-am primit injurii de la copii direct, in urma celor spuse de parintii lor acasa.

Copilul meu, crescut in iubire si armonie avea acum un nume: batausul. Si se purta ca atare, dupa cum ii dicta de acum statutul.

Timpul a trecut, prin mai multe metode acasa, si cu multa compasiune, atentie si rabdare, am reusit sa il linistim. Dar lui i se spune in continuare asa.

Avem etichete amandoi.  Eu sunt mama batausului. El este printre cei mai inalti din grupa si este privit ca mare si rau. Da, este printre cei mai descurcareti si smart copii din grupa sa. Dar toate astea nu mai conteaza.. Copilul meu este numit bataus, impins si marginalizat de colegii lui care s-au autoproclamat  “cuminti” si linistiti.

La intrebarea de ce ai dat in colegul tau de gradinita, raspunsul a fost: “Pentru ca voiam sa fie prietenul meu si el nu a vrut”. Suntem in faza in care invatam sa respectam opiniile celorlalti, cu pasi mici, cu timp si dedicare. Gestionarea  emotiilor aduse de refuzul celor din jur nu se face peste noapte. Si poate ca avem nevoie si de provocari cateodata ca sa intelegem deplin.

Copilul meu nu mai bate, a ajuns chiar sa fie lovit fara sa mai riposteze, sa sufere in tacere pentru a se integra in gasca celor “cuminti”.

Batausul meu imi aduce flori, are grija de animale si e delicat cu copiii in parcuri, la locuri de joaca, este extrem de sociabil si isi doreste PRIETENI.

Dar pentru ca rolulile s-au impartit, grupurile de “prieteni” s-au format, dupa afinitati care nu au legatura neaparat cu firea copiilor, mai degraba in functie de sex, statut social, influenta parintilor, unii copii raman pe-afara. Cand educatoarea nu este un bun pedagog si nu reuseste sa omogenizeze grupa, sa explice conceptul de colegialitate, si mai ales, in cazul nostru, sunt copii de la 2 la 7 ani, intr-o singura grupa, unii dintre ei nu intra in niciun grup.

Am un copil pe care unii il vad ca lider, altii ca dusman. Si alege zilnic sa fie liderul - baiatul dur si temut, decat sa mai experimenteze noi respingeri din partea celorlalte grupuri care il jignesc si i-au pus eticheta in frunte.

In total au fost doar doua incidente in care a lovit doi colegi, o data in joaca,  a doua oara in urma respingerii. 

Cand iesim pe poarta gradinitei este un baietel de 4 ani dornic de joaca, curios sa descopere natura, viata, oamenii.

Ajuns in grupa, isi reia rolul. A devenit o mantie grea de purtat. Il gasesc seara plangand, spunandu-mi cate i s-au zis de-a lungul zilei si ca a fost lovit si el a fost “cuminte” si nu s-a aparat. Si poate o vorba doare mai mult decat o cazatura. O eticheta invizibila nu se sterge ca o lacrima. Doar pentru ca nu are o vanataie nu inseamna ca nu e ranit si el la gradinita.

Ii explic uneori printre lacrimi, ca sunt toti copii si sa nu puna la suflet,  sa nu il inraiasca ce aude si ce vede, sigur niciun copil n-a vrut sa il raneasca, si ca nu stiu ce vorbesc.. sunt doar copii, in timp ce cate-o mamica ma priveste cu ironie.

“Shh… Mama te iubeste, esti un copil minunat!”

Niciodata n-am interogat sau tras de-o parte vreun parinte… aflat probabil la serviciu sau acasa in timpul orelor de gradinita, de ce copilul sau a vorbit urat, de ce il numeste pe al meu in toate felurile cum nici eu, om mare, nu am auzit. Nici cand l-am luat vanat nu am luat la rost pe nimeni. Doar educatoarea si copiii aveau informatii legate de incident…  M-a interesat doar cum s-a intamplat, sa pot preveni, sa discut cu educatoarea si cu copilul meu, cel mult si cu ceilalti copii implicati.

Am facut “doar” atat pentru ca mama batausului este dezinteresata de “soarta” fiului ei? Pentru ca accepta violenta verbala si fizica, sau o incurajeaza?

Nu. Am facut “doar” atat pentru ca eu  cred ca toti copiii sunt frumosi si buni, si nu iau drept ofensa nici palma si nici jignirea lor, pentru ca sunt doar copii. Imi cresc copilul in dragoste si il fac sa inteleaga si sa ierte din rasputeri, sa nu imite un astfel de comportament. Am facut “doar” atat pentru ca iubesc pacea, nu imi plac si nu cred ca cearta intre parinti, parinti-educatoare, parinti-copii este o atitutine constructiva.

Din contra, este o atitudine total distructiva, si nu facem decat sa dam un exemplu negativ de “solutionare” a unui conflict.

Nici nu stiu cum se numeste cel care mi-a lovit sau jignit copilul. Dar stiu tot ce am nevoie sa stiu: este un copil. Am incredere ca intre ei, cu ajutorul educatiei de acasa, si de la gradinita, pot solutiona orice problema, dezvoltandu-si astfel multe calitati si abilitati de comunicare si socializare.

Nu exista batausi, exista copil care a batut pentru nu stie inca cum sa-si gestioneze emotiile, nu exista copii rai, exista copii care vor iubire, acceptare, atentie.

Inainte de o scena dintr-un film cu razboinici, respira adanc, priveste impartial si gandeste-te ca urmeaza gimnaziu, liceu, facultate, cluburi, condus masini, excursii, calatorii in strainatate si tot atatea colective si situatii diferite. Invata sa intelegi, invata-l sa inteleaga. Pregateste-l pentru ziua de azi, zi de zi. Nu vine un moment cand ii predai o geanta de cunostinte, sentimente si un set de reguli.

Iubirea si compasiunea incep acasa.

Natura ne aseamana, educatia ne deosebeste.

Pus intr-o jungla cu 35 de indivizi diferiti, 8-10 ore pe zi, fara sa fie alegerea ta, fara sa poti face ceva in privinta aceasta, tu cine ai vrea sa fi?

Mama batausului.